Atașamentul se referă la o relație emoțională dintre două persoane care implică un schimb de afecțiune, grijă și intimitate.

Atașamentul este responsabil pentru:

• capacitatea de a dezvolta relații împlinite cu ceilalți;
• capacitatea de a menține un echilibru emoțional;
• capacitatea de a explora lumea;
• capacitatea de a face față stresului;
• capacitatea de a ne simți în siguranță;
• capacitatea de a ne bucura de propria persoană și de a ne găsi împlinirea alături de ceilalți;
• capacitatea de a ne reveni după dezamăgiri sau evenimente neplăcute.

Stiluri de atașament

Atașament sigur

Copiii cu un timp de atașament sigur sunt vizibil iritați atunci când pleacă părinții lor și sunt foarte fericiți când aceștia se întorc. Când sunt speriați, vor căuta atenție la părinți, însă pot fi alinați și de alte persoane adulte. Totuși, aceștia își preferă părinții. Părinții copiilor cu un stil de atașament sigur se vor juca mai mult timp cu aceștia, reacționează mai rapid la nevoile lor și sunt mai receptivi la acestea.

În cazul copiilor cu un tip de atașament sigur, se poate observa mai multă empatie, mai puțină agresivitate, sunt mai puțin gălăgioși, au curaj să exploreze lumea în mod independent și sunt mai maturi decât ceilalți copii cu stiluri de atașament ambivalent sau evitant.

Adulții cu un tip de atașament sigur au relații de încredere și de durată, se simt conectați cu partenerul lor, îi oferă libertate, au o stimă de sine crescută și își împărtășesc cu ușurință sentimentele. Pot oferi sprijin atunci când partenerul lor are nevoie și cer ajutor când ei înșiși au nevoie. Au relații sincere și deschise cu ceilalți, se simt iubiți și independenți.

Atașament nesigur-anxios

Copiii cu un stil de atașament anxios simt o nevoie crescută de a se simți doriți, caută un sentiment de siguranță și se agață de părinți.

Adulții cu un stil de atașament anxios petrec mult timp gândindu-se la relațiile lor, au tendința de a fi geloși sau de a-și idolatriza partenerii și au nevoie de asigurare frecventă din partea celorlalți că le pasă de ei. Într-o relație, se vor îndoi de partener și va sta cu teama de a fi părăsit, interpretând acțiunile celorlalți. Va căuta ca partenerul său să îl salveze sau să îl completeze, resimțind o ,,foame emoțională’’. Atunci când se simte nesigur de sentimentele partenerului și de relație, devine anxios sau posesiv, acționând într-un mod exagerat și poate interpreta acțiunile partenerului ca pe o afirmare a fricilor sale.

Atașament nesigur-ambivalent

Copiii cu acest stil de atașament sunt suspicioși în fața stăinilor, se întristează când sunt separați de familie, dar nici nu se liniștesc când acesta se întoarce.

În unele cazuri, copilul poate respinge în mod pasiv părintele, refuzând confortul sau afișând în mod deschis agresiune față de părinte. Acest stil de atașament este asociat cu disponibilitatea scăzută a mamei față de nevoile copilului.

Copiii cu un stil de atașament ambivalent dezvoltă anxietate, caută atenție, dar niciodată nu simt că o primesc și au nevoi emoționale mari.

Adulții cu un stil de atașament ambivalent sunt reticenți în a se apropioa de ceilalți și își fac griji că partenerul nu le răspunde în același mod, ceea ce duce la despărțiri frecvente, pentru că relația devine rece, iar partenerii se îndepărtează. Adesea, acești adulți au relații intense cu persoane nepotrivite, se simt dezamăgiți și niciodată nu sunt mulțumiți cu ce au.

Atașament nesigur-evitant

Copiii cu un tip de atașament evitant tind să își evite părinții, mai ales după o perioadă mai mare de absență. Nu resping, neapărat, atenția unui părinte, însă nu caută să fie în contact cu aceștia și nu manifestă o preferință anume între părinte și o persoană străină.

Adulții cu un stil de atașament evitant au probleme în relațiile lor intime, investesc puține sentimente în relațiile sociale și romantice și sunt incapabili să își împărtășească gândurile sau sentimentele cu ceilalți. Tind să aibă dificultăți în relații și suferă atunci când trec printr-o despărțire.

Aceștia tind să evite intimitatea și sunt predispuși să se implice în relații sexuale pasagere. Nu reușesc să își sprijine partenerul în perioadele stresante.

Am și avem o mulțime de „cadouri” de la părinții noștri în subconștient, nu-i așa? De ce să nu le „despachetăm”, să vedem ce ne ascund? Am descoperit că îmi e frică de persoanele autoritare și de violență, indiferent sub ce formă este ea, de singurătate, de eșec, dar de ce să nu învăț să le gestionez și să le înfrunt cu fruntea îndreptată spre curaj și bucurie?

Apoi, stând la cafea cu mine, mi-am dat seama că îmi percep comportamentele ca fiind negative, impulsive, care pornesc de la gândul că nimic nu fac bine și totul trebuie să iasă perfect. Mi se părea că îmi manifest emoțiile în mod exagerat, dar de ce să nu învăț să mă bucur de ele și să le controlez? De ce nu pot să am propria mea părere despre mine? Să mă văd doar prin ochii celorlalți?

Am decis să mă uit în oglindă și să mă felicit că sunt așa minunată, cu toate rănile sufletului meu pe care ceilalți nu le văd și îmi critică doar comportamentul. Să mă văd și eu o persoană rea, când de fapt eu știu că sunt bună? Cred că era timpul să am și eu o părere bună despre bine, să conștientizez că sunt bună, ambițioasă, puternică, curajoasă. Da, uneori și impulsivă, dar în același timp și blândă, poate în ochii altora nerăbdătoare dar în sufletul meu cu răbdare eternă.

În perioada copilăriei și a adolescenței stima mea de sine a fost influențată în mod negativ, fiind criticată și judecată mereu, dar cu toate acestea am reușit să devin și să rămân o persoană cât de cât optimistă și să îmi rezolv sarcinile, chiar dacă este prezentă și anxietatea în viața mea. De ce să nu am încredere că pot să fac și eu lucrurile bine?

Sunt o domnișoară minunată, care are scopuri mari în viață și încerc să am încredere că le și pot duce până la capăt. De ce să le permit persoanelor din jur să mă facă să cred că e exact invers? Nu le-am permis destul? Am dreptul la fericire, libertate și succes. De ce să nu mă respect? Pentru că nu am fost respectată de proprii mei părinți? Nu. Eu decid să mă respect, să îmi ofer experiențe noi, să mă împlic în proiecte, să ajut, să îmi dau voie să mă și bucur. Vreau să îmi alimentez stima de sine în mod pozitiv și să mă iubesc, să mă simt iubită.

Până acum mă prezentam mereu ca fiind o fată timidă, pesimistă și le arătam cerul din jur că îmi e frică că mă vor evalua negativ, mă vor critica. Dar acum, decid să mă bucur, să confrunt toate situațiile cu fruntea ridicată, și nu doar să le creez celor din jur o impresie bună despre mine, ci chiar să mă simt eu bine în sufletul meu. Dacă eu nu mă cred o persoană valoroasă și nu mă iubesc, cum pot să aștept de la ceilalți să mă vadă așa? Trebuie să încep cu mine și lucrez la asta. Și chiar mă simt mai bine.

De ce să mă conformez? Pentru că situațiile sociale o cer? Nu, ci ca să mă simt eu bine. Fiind o persoană autentică, după multă muncă, am ajuns să fiu apreciată pentru ceea ce sunt, nu pentru „masca” pe care o port. Mă autopromovam, încercam să câștig respectul celorlalți la noul loc de muncă și la începutul carierei aveam nevoie de verificarea sinelui, să mă vadă persoanele din jur doar o persoană veselă și echilibrată, dar mi-am dat seama că avem nevoie de persoane sincere și autentice în jurul nostru și am decis să mă arăt așa cum sunt eu, cu bune și cu rele, fiindcă toate sunt ale mele.

Așa sunt eu. Mereu lucrând cu mine, ajung să devin persoana care îmi doream dintotdeauna, cu calitățile și defectele mele. Da, sunt poate încăpățânată, uneori impulsivă și nerăbdătoare, dar știu că sunt și iubitoare, empatică, curajoasă, hotărâtă, ambițioasă și foarte motivată, să mă văd pe mine bine și să mă iubesc.